Cetățile Ponorului – fortăreața naturii
Ajunși după un drum de 108 km și aproape două ore de condus pe un drum aflat în construcție, dar care nu este lipsit de peisaje superbe, am ajuns la poalele munților care ascund Cetățile Ponorului. După o pauză binemeritată, am demarat acțiunea de pregătire a echipamentului de urcat pe munte, care nu este unul complex sau costisitor, tot ce trebuie să ai sunt o pereche de bocanci, un rucsac în care să ai apă potabilă, trusă de prim-ajutor, o lanternă cu baterii, un telefon cu bateria încărcată, și câteva alimente care să te ajute să îți refaci energia, am început urcarea.
La primul contact cu poteca abruptă, dar atent semnalizată, am avut nevoie de câteva minute de a ne recalcula posibilitatea de a urma traseul. După câteva minute de sfătuiri am decis să ne aventurăm pe traseul marcat cu albastru, un traseu care nu duce lipsă de zone dificile, dar care îți scoate în cale și câteva peisaje naturale deosebite. Pentru a ajunge la cetățile naturale trebuie să ai rezistența psihică de a depăși efortul fizic și trebuie să ai motivația necesară pentru a continua, de a urma un traseu care nu este întotdeauna prietenos, natura arătându-ne încă o dată cine este stăpânul acelor locuri. După ce reușești să ajungi la primul balcon, realizezi că drumul a reușit să te poarte spre vârfuri și că tot efortul a meritat. De aici reușești să vezi și celelalte balcoane, la care se ajunge cu o mai mare ușurință.
Dacă dorești să continui aventura, în clipa în care ai ajuns la cel mai înalt balcon din Cetățile Ponorului ai șansa de a vedea dincolo de vârful munților. Peisajul este de o frumusețe care nu se poate descrie în cuvinte oricât ai încerca să îți exprimi fascinația și trăirile. Acele clipe de liniște te poartă spre sentimente și gânduri nebănuite, iar dacă la urcare au avut loc mici accidentări, ele sunt date uitării. Tot efortul se anulează, respirația și bătăile inimii se echilibrează, privirea devine cel mai performant aparat de fotografiat, iar trupul se încarcă pentru încă 1000 de urcări și coborâri. După seria de selfie-uri urmează coborârea. Deoarece traseul urmat la urcare nu poate fi folosit întotdeauna și la coborâre, decât în anumite porțiuni, noua potecă pe care o urmezi te poartă spre un mic canion format de pârâul care se pierde sub stânci. Durata traseului este de cinci ore, iar iarna este impracticabil.
Liniștea este străpunsă doar de vocile celor care urcă și coboară de pe bastioanele naturale care zac de mii de ani. Aici, natura nu ține cont de vârsta ta, de statulul social sau financiar, aici ea conduce, ea dictează totul astfel că ești nevoit să te supui în totalitate regulilor.
Articol realizat de: Sebastian Ferchi
Fotografii: Radu Mărieș
