Teatru mut
Decorul se schimbă, dar nu foarte des. Tot ce se schimbă însă sunt actorii, fiecare dintre noi jucând propriul rol în marea piesă numită viață. Şi atunci când te oprești, când faci pauză sau te retragi pentru puțin în culise, te întrebi cine sunt spectatorii, cine sunt cei care urmăresc evoluția ta pe scena stradală? Spectatorii sunt clădirile, sunt acele ziduri pe care noi le considerăm decor. Este un schimb de roluri continuu deoarece ne oprim, le privim, încercăm să le deslușim secretele, trecutul, iar ele, la rândul lor ne privesc tăcute, absorb fiecare cuvânt, fiecare sunet scos de pașii alerți ai actorilor care nu se mai opresc. La fel ca noi, ele joacă un rol, dar ele sunt într-o piesă mută. Muzica de fundal este dată de scârțâitul ușilor mari și grele, de sunetul tălpilor în contact cu pardoseala schimbătoare, asemenea anotimpurilor.
Ne privesc fără oprire, fără să clipească, cum timpul trece și peste noi. Peste ele au trecut mai mulți ani, ele au văzut sute, sau chiar mii, de actori care au încercat să aducă ceva marii piese. Unii au reușit să se ridice, alții au rămas la fel în timp ce unii au căzut. Ar vrea să intervină, să ne șoptească replicile uitate, să ne îndrume spre locul în care trebuie să fim, dar nu pot face asta deoarece sunt, de prea multe ori, simple ziduri. Atunci când actorii le uită, pe „chipul” lor se instaurează tristețea. Timpul sapă, lăsând riduri adânci, iar ele, tăcute cum le știm, așteaptă să ne oprim din nou, să le privim și să le transformăm în actori, să le oferim cele mai importante roluri, să le însuflețim cu răbdare și atenție, cu grijă și respect, cu iubire și cu admirație.
Articol realizat de: Sebastian Ferchi
Fotografia reprezentativă: instagram.com/sharon_caboni/
