În această marți, avem deosebita plăcere de a afla mai multe despre orădeanul Marius Luca, un veteran în muzica rock care se pregătește să concerteze în Queen’s Music Pub, în data de 18 noiembrie 2016 și care, deși nu mai locuiește în România, continuă să compună și să cânte și în limba maternă.
Așadar, Marius Luca…
- Vă mulțumim că ați acceptat să ne răspundeți la câteva întrebări! În primul rând, am vrea să știm care a fost viața dumneavoastră, d-l Luca, înainte de a intra în lumea muzicii rock? Cum ați ajuns să urmați acest „drum al muzicii” maestre?
Cu plācere! Dar, să stabilm! Pe mine mă cheamă „Marius”. D-ul Luca a fost tatăl meu, fie iertat. Și nici „maestru” nu mă simt, așa că putem continua la persoana I-a, singular. Nu-mi amintesc de o viață fără muzică. Am avut părinți melomani, iar la 3 ani cântam arii din „Aida” de-mi spărgeam bojocii, de pildă, dacă bine-mi amintesc. Părinții mei erau și „bon vivanti”, așa că, pe la chefurile lor cu prietenii era un adevărat „bufet” de muzică. De la clasică, după cum am menționat, sud-americană, ușoară, jazz, blues, și, evident twist și rock’n’roll. În ce privește „drumul muzicii”, cred cu convingere că nu noi alegem această carieră, ci muzica ne alege pe noi. Deci, când am auzit chemarea, nu m-am mai uitat înapoi.
- Perioada de debut, cât timp ai stat în România, a fost marcată de o colaborare cu trupa Compact și de mai multe discuri realizate alături de cele două trupe din care ai făcut parte: Metropol și Metrock, așa este? Ce au însemnat aceste colaborări pentru tine?
Am făcut parte din mai multe trupe, dar așa este: aceste trei trupe se pare că mă definesc în ochii publicului (sau a celor care nu m-au uitat, lol!) din România. Trupa „Compact” a fost specială pentru mine, pentru că a fost un proiect la care am pornit de la „ground 0”, cum se spune. Nu multă lume realizează, că până la cristalizarea a ceea ce am botezat „Compact” am lucrat cam 18 luni cu Teo Peter, și diferiți muzicieni clujeni la acest proiect. Apoi, Costi Cămărășan (care lucrase cu Teo, în prealabil, în trupa „Break”) a terminat armata, și ni s-a alăturat. De asemenea, și Laci Balasz, la tobe, cu care mai târziu am format trupa „Metrock”. De „Metropol”, o trupă care nu cred că necesită introducere, nu am decât cuvinte de laudă, și mulțumiri. Cu ei am învățat meseria la nivel profesional. Mi-au oferit, printre altele, ceva ce banii nu pot cumpăra: experiență și o etică de lucru excepțională. Iar „Metrock” mi-a dat șansa să aplic cele învățate și să încerc să aduc un aport muzicii rock românești. A fost o trupă care a reușit în mod paradoxal, având în vedere că trei dintre membri eram cu acte de emigrație în vest. Din același motiv am avut o viață relativ scurtă. Menționez că discutăm despre trupele originale, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu cele actuale atât din punct de vedere stilistic, cât și al componenței.
- În anii `80 muzica cu un mesaj puternic era cenzurată, probabil îmi vei putea confirma acest fapt. Cum trebuia să fii în acea perioadă, când este vorba de muzică, pentru a fi acceptat în societate de către fostul regim?
Acesta este un subiect destul de abuzat, din câte am constatat eu. Muzica, per se, nu ne-a fost niciodată cenzurată. Textele, da, cum era și de așteptat sub regimul comunist. Dar, cred că era și o parte pozitivă-n treaba aceasta, pentru că ne forța să fim mai creativi. Dacă erai destul de inteligent și experimentat știai să te auto-cenzurezi, și cum să folosești „reversed psychology”, ca să driblezi „cerberii” de la cenzură. O făceau mai toți rockerii. Iar, ca să fii acceptat, ca-ntotdeauna, trebuia să vinzi un car de bilete și să faci un vagon de bani. În schimb, aveai un dosar cât o biblie la organele respective, și „privilegiul” să ai buletin cu barbă, păr lung etc. Mare scofală, pe vremurile acelea!
- Dar oamenii, în general, iubitorii muzicii rock, cum apreciau muzica voastră de atunci?
Păi, ca și acum, numai că erau mult mai numeroși. Rockul era un fel de „fruct oprit” și ce avea de spus, ca mesaj, era perceput mult mai intens. În același timp, era mult mai accesibil, ca formă de „entertainment”. Dar nu exista Uniunea Europeană, wifi, videouri, trei bilioane de posturi la TV etc. Și publicul nu era supra-asaltat (agresat?) cu tot felul de produse mai mult sau mai puțin dubioase, din punct de vedere al valorii.
- Până să ajungi să colaborezi cu trupa O.N.E. ai mai făcut parte din Rated R, Broken Rule și alte proiecte muzicale. Ce au însemnat toți acești ani pentru tine și pentru cariera ta?
Muncă, foarte multă muncă. Dar sentimentul că faci ceea ce-ți place, făcea să merite efortul. Și experiența acumulată în turnee trans-continentale, studiouri, apariții radio, tv etc. Faptul de a te vedea în poziții de vârf în „top-uri (chiar dacă numai la nivel local și național – nu și internațional), în Canada… Ce pot să spun?!? Toate trupele prin care am fost și toți muzicienii cu care am colaborat, m-au făcut să devin ceea ce sunt astăzi și pentru care le sunt îndatorat, și le mulțumesc!
- Cum ai ajuns să colaborezi cu trupa O.N.E.?
Cu trupa O.N.E, nu colaborez. Am înființat-o, botezat-o și sunt lieder-ul ei. Deci, se poate spune că este trupa mea, și a colegilor, bineînțeles. Pentru noi, este urmātorul nivel superior: nu numai să facem ce ne place, dar să ne și placă ceea ce facem! Am înființat-o oficial în 2013 împreună cu Louis Doré, la tobe/voce, și Shawn Haines, la ghitară, cu scopul de a re-compune câteva din piesele înregistrate în România. Proiectul a prins aripi și aici suntem după patru albume și un turneu și jumătate în România. Între timp, Shawn a trebuit să ne părăsească, și-n locul său îl avem pe versatilul Angelo Zarra.
- Și totuși… după mult timp departe de România ai continuat să cânți și în limba maternă. De ce?
Pentru că, în sfârșit, am ajuns să învăț să cânt muzică rock în românește, și să sune bine. După cum am mai spus în alte interviuri, avem o limbă frumoasă, expresivă și care sună bine pe piesele O.N.E, găsesc. De altfel, cântăm și în limbile engleză și maghiară, dar majoritatea repertoriului este în românește. Și, paradoxal, avem priză la publicul Canadian, cântând în limba română.
- Care sunt reușitele cele mai mari ale trupei O.N.E.?
Faptul că existăm, în primul rând! Faptul că avem o „chimie” de trupă de necontestat și că ne ajută Cel De Sus să putem înregistra și performa „live”.
- Proiecte de viitor… ?
Să continuăm să existăm. Mai avem un alt turneu cu un nou album și un DVD în primăvara lui 2017.
- Ce înseamnă pentru tine revenirea pe scena orădeană?
R: Am revenit deja primăvara trecută cu un concert și acum câteva săptămâni, cu un set la festivalul „Toamna orădeană”. Este prima oara când jucăm la „Queen’s”. Sperăm să fie ok. În ce ne privește, jucăm cu același entuziasm pentru 10 sau 10000 de persoane. Este un privilegiu să performăm, și profităm la maxim de fiecare ocazie. Oferim un concert de polivalentă într-un context intim. Sperăm să fim înțeleși și apreciați. Bineînțeles, dorim cât mai mulți participanți, cu care să partajăm entuziasmul și muzica noastră.
- Dacă ar fi să te întoarci înapoi în timp, în România anilor `70 – `80, ai alege diferit drumul prin viață?
Nu! Dar dacă ar fi vorba de anii ’90… E altă poveste! Anii ’70 și ’80 au fost, în ciuda dificultăților, ceea ce-a trebuit să fie. N-am regrete! Nici pentru anii ’90, doar aș corecta câteva mici erori, care ar putea să producă mari schimbări.
- Iar, pentru final, ce mesaj i-ai transmite unui rocker abia intrat în lumea muzicii, dacă ti-ar cere un sfat?
Să fie sigur că este „în business” pentru motive bine întemeiate, cu o bună etică de lucru, nu numai pentru bani! Și vorbind de bani, să aibă o sursă îmbelșugată, pentru că este o meserie foarte costisitoare și „taxantā” din toate punctele de vedere.
Interviu luat de Diana Pașc
Pentru mai multe informații despre concertul din data de 18 noiembrie, ce va avea loc în Queen’s Music Pub, apăsați AICI.
