De curând am avut ocazia să stau la povești cu un artist care mi-a reamintit că arta e născută pentru a oferi din suflet pentru suflet. Vorbesc despre Ieronim Moruț, un pictor ale cărui lucrări au călătorit prin sufletele orădenilor prin intermediul unor expoziții private și de grup.
Mai mult decât atât, creațiile lui Ieronim au evadat granițele orașului nostru, ajungând în Beiuș, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj-Napoca. Și mai mult decât atât, unele picturi au zburat până în S.U.A., Franța, Suedia și Ungaria, aparținând acum unor colecții particulare. Absolvent al Facultății de Arte Vizuale Oradea, Ieronim Moruț este în prezent angajat al Spitalului Clinic Municipal „Dr. Gavril Curteanu” Oradea, în funcția de desenator artistic (art-terapie).
„Îmi doresc ca tabloul meu să trezească ceva în tine, să îți spună ceva. Bineînțeles, nu urmăresc niciodată să arate bine în sufragerie, dar urmăresc să te intrige oarecum, să te facă să tresari.”
Andreea (A): Salut, Ieronim!
Ieronim (I): Salut, Andreea!
A: Care a fost prima ta întâlnire cu arta? Cum a început această legătură cu pictura?
I: Cred că am avut această legătură cu arta la fel cum orice copil o are nativ în el. N-a fost nimic deosebit în primii ani. Dacă îi dai unui copil un creion sau o bucată de cărbune, el o să înceapă să mâzgălească tot ce are în jur și, uitându-se la grafismul lui, se vede pe el însuși ancorat în această lume, în această realitate. Deci primii pași probabil că sunt la fel ca în cazul fiecăruia. Noi toți avem ca și copii nevoia asta de exprimare, de ancorare în realitate.
Adevărul e că tatăl meu picta, deși la un nivel amator. Pot să zic că am crescut înconjurat de cărți, de albume de artă. Primul contact mai serios s-a produs în clasele de gimnaziu când învățam la un profil de artă iar apoi liceul tot cu profil artistic în Beiuș. În liceu am lucrat mult, atunci am învățat practic alfabetul cu care voi scrie mai târziu… A urmat Facultatea de Arte Vizuale Oradea, secția pictura.
A: Și cum a fost experiența de la Facultatea de Artă în raport cu primele intersectări cu cu acest domeniu?
I: Cred ca m-a ajutat foarte mult că în perioada facultății am întâlnit studenți, oameni cu care am avut similitudini, schimburi de idei, perioadă care a coincis cu formarea mea nu doar pe plan artistic, dar și social. După terminarea facultății, au existat și pauze lungi de câțiva ani când poate am făcut doar câteva lucrări, ceea ce e foarte puțin.
A: Am înțeles. Atunci când concepi o lucrare ai o idee clară a ceea ce va fi sau improvizezi pe parcurs și lași puțin spontaneitatea să se joace?
I: Am o idee… Îmi vine o idee și atunci mă gândesc că e o chestie pe care vreau să o pictez, încep să mă documentez, să strâng imagini, să fac schițe și așa mai departe. Când încep să lucrez, adică atunci când am primul contact cu pânza albă care-și așteaptă expresia, știu ce vreau să fac, dar întotdeauna rămâne loc pentru improvizație. Se întâmplă ca un tablou să mă ducă în alte zone, fără să fiu conștient. Adică o lucrare nu va ieși niciodată exact așa cum e în mintea mea. Întotdeauna va rămâne loc pentru acel ceva care transformă lucrarea în cine știe ce…
A: Deci oarecum și tu descoperi în același timp…
I: Exact. Descopăr și mă descopăr cumva… Practic, e un dialog. Adică atunci când pictez, nu mă gândesc la impactul lucrării asupra publicului sau asupra privitorului. În momentul ăla exist doar eu, eu și albul panzei sau al hartiei. E ca un fel de transă, ca să zic așa, în care aspectele exterioare se estompează.
A: E o relație intimă pe care o ai cu ceea ce creezi… Înțeleg, dar în momentul în care lucrarea e gata și vezi privitorul care o contemplă, îți dorești să o perceapă din punct de vedere emoțional sau intelectual?
I: Emoțional, emoțional…chiar dacă multe dintre lucrările mele au o poveste în spate, aceasta ar fi o poveste mai degrabă din zona afectivului, emoției, decât a conceptualului. Evident toate astea într-o anumită măsură. Mă feresc totuși de a cădea într-o reprezentare plastică foarte facilă. Și apropo de tablouri în raport cu privitorul… da, într-adevăr, aș putea zice că urmăresc o oarecare reacție și parcă mi-e frică deseori de posibilitatea ca tabloul meu să fie anost. Adică nu vreau să te lase rece.
A: Am înțeles…
I: Îmi doresc ca tabloul meu să trezeasca ceva în tine, să îți spună ceva. Bineînțeles, nu urmăresc niciodată să arate bine în sufragerie, dar urmăresc să te intrige oarecum, să te facă să tresari.
A: Și cum îți dai seama dacă are într-adevăr efectul ăsta? Apreciindu-ți tu lucrarea înainte de a o expune? Sau îți dai seama după reacția oamenilor?
I: Cum să spun… Eu sunt cel mai mare critic al meu, în primul rând. Atunci când fac ceva, mie trebuie să-mi placă, mie trebuie să-mi spună, eu sunt primul judecător și sunt foarte aspru. Am încredere în gusturile mele. Plus că, de-a lungul timpului, am văzut reacțiile oamenilor care au intrat în contact cu lucrările mele. Nu mi-am dat seama în momentul „x”. E ceva de care mi-am dat seama de-a lungul timpului, oarecum. Legat de o pictură terminată, îmi vine în minte un citat dintr-o poezie de-a lui Blaga: „Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte”. La fel e și un tablou, este o frustrare rezolvată, o boală învinsă… orice tablou e o boală învinsă.
A: Printre aprecierile și părerile pe care le-ai primit, pentru că ai zis că deja reușești să citești reacțiile oamenilor, există anumite păreri care te-au influențat într-un mod decisiv? Nu neapărat ale unui privitor, ci poate ale unor maeștrii..
I: Cu siguranță, o părere avizată în care și eu am încredere este de zece ori mai prețuită decât părerile unor 50 de oameni dintr-o sferă care nu e artistică. Evident că prețuiesc părerile unor oameni avizați. Și da, au fost.
A: Faptul că lucrezi în domeniul psihiatriei, cu oameni ceva mai diferiți, te-a influențat în vreun fel în ceea ce pictezi? Te-au inspirat?
I: Evident. Pentru mine, când am luat contact prima dată cu acest univers, în 2008, am început să… am descoperit o lume care…a schimbat în mine. Am simțit deodată nevoia să exprim. Pentru că acolo e o lume foarte bogată în trăiri, în ceea ce înseamnă afectiv, sentiment și așa mai departe. Atunci, după o lungă perioadă în care nu am fost foarte preocupat de pictură, am început să lucrez mai serios, găsindu-mi mare inspirație în această lume distorsionată, înstrăinată de ea însăși. Oricum, și înainte aveam preocupări de genul ăsta, de a explora cumva interiorul. Adică esența de dincolo de aparențe, dar aici, la spital, am găsit o lume în care parcă… Deci pentru un artist, indiferent de forma de exprimare pe care o abordează, fie ea pictura sau literatura, e păcat să fie trecută cu vederea aceasta lume daca are acces la ea. Este aur curat pentru un artist.
A: Și experiența cu penitenciarul?
I: În 2009, am fost pentru câteva ședințe, îndrumător artistic pentru deținuții de la penitenciarul din Oradea, care se pregăteau atunci pentru o expoziție națională a penitenciarelor. Am fost oarecum uimit să descopăr talente dedicate în acel loc nu foarte plăcut și apăsător. E și lesne de înțeles că deținuții se aplecau cu seriozitate asupra picturii. Era forma lor de evadare.
A: Ai menționat de foarte multe ori despre niște pauze, niște perioade în care nu ai fost atât de productiv din punct de vedere artistic. Au fost momente în care ai vrut să renunți? Sau te-ai gândit la asta?
I: Da, au fost și asemenea momente. Probabil că oricine are o perioadă de îndoială față de sine însuși la un moment dat. Te întrebi: oare sunt pe drumul cel bun? Oare sunt într-adevăr menit să fac asta? Oare sunt bun în ceea ce fac? Există și acea frustrare a artistului pe care o simte când nu reușește să se exprime pe măsura dorinței lui. Când, cum spuneam, eu fiind cel mai dur critic al meu, mă judec sau mă judecam și îmi puneam întrebări de genul ăsta. Am avut îndoielile mele. Și da, am vrut. Dar…
A: Ce te-a motivat să continui? Care a fost momentul în care ai spus: „nu renunț, vreau să fac asta în continuare”?
I: Când mi-am dat seama că, într-adevăr, am ceva de spus în acest domeniu și am realizat că fără asta aș fi mult mai gol. Nu vreau să spun că aș fi zero, dar aș fi mult mai gol, aș fi mult mai anost chiar și față de mine însumi. Cred că am considerat că am ceva de spus, am considerat că altcumva nu pot relaționa cu lumea.
A: Și ce-ai făcut până acum, toate lucrările pe care le-ai realizat… Care e povestea nașterii unei picturi? Cum îți dai seama că, după ce ai terminat o lucrare, trebuie să o începi pe următoarea? Că „asta” e ideea și nu o alta?
I: Aici ar fi două lucruri de spus. De exemplu, spuneam la atelier că am început o serie care e abia la început (am trei lucrări), dar pe care vreau să o continui masiv, ca să zic așa. În cazul ăsta, știu ce am de făcut, știu ce lucrări vreau să fac. După ce am terminat o lucrare, caut deja documentație, schițe pentru următoarea. În perioadele în care nu lucrez la o serie și pictez oarecum aleatoriu, pot fi două săptămâni în care să nu lucrez nimic și, la un moment dat, apare o chestie care poate să vină de absolut oriunde… pot să visez, pot să văd un film, pot să trăiesc o întâmplare, pot să simt ceva sau pot să aud ceva… o poveste care să mă inspire. Practic, artistul e un om cu o mie de ochi și vede totul în jurul său. Artistul e foarte analititc și sustrage subiecte din lucrurile pe care poate majoritatea oamenilor le trec cu vederea. Inspirația poate să vină de oriunde. Și există, de asemenea, perioade în care vreau să lucrez ceva dar nu știu exact ce, iar atunci pur și simplu nu pot pentru că nu există inpirația… și inpirația chiar există cu adevărat.
A: Atunci care ar fi rolul disciplinei în tot procesul ăsta? Adică ai o disciplină a ta pe care o urmezi sau te ghidezi doar după inspirația care uneori există și uneori nu?
I: Ce înțelegi prin disciplină?
A: Atunci când spui: „vreau să termin tabloul ăsta până în momentul respectiv, lucrez în fiecare zi la el, astăzi vreau să fac asta, nici mai puțin, nici mai mult”.
I: Da, orice lucrare pe care o încep mă frământă până în momentul în care o termin, mă gândesc la ea, mă macină. Până nu e gata, îmi stă pe suflet așa ca un vierme interior care mă tot roade. Deci trebuie să o termin. S-a întâmplat cu unele lucrări, de exemplu, să nu găsesc acea formă finală care să îmi placă, iar atunci s-au tot schimbat, uneori în procent de 100%… adică am început cumva și atâtea schimbări au suferit încât la sfârșit erau de nerecunoscut. Deci da, până când nu termin o lucrare, nu am liniște. Și asta ar fi modalitatea mea sau tehnica. În general lucrez la o singură lucrare o dată. Spun asta pentru că unii artiști lucrează în paralel la mai multe. Eu lucrez o dată, la una, și asta pentru că nu am liniște până nu o finalizez, la fel ca boala învinsă de care spuneam.
A: Cum îți afectează viața de zi cu zi perioada în care lucrezi la un tablou?
I: Viața de zi cu zi… Păi la mine funcționează și ca „art terapie”. Tocmai de aceea sunt foarte convingător cu pacienții mei: pentru că eu însumi experimentez acest efect purificator al artei. Un fel de catharsis, oarecum. Evident că mă ajută și pe plan interior, emoțional.
A: Am înțeles. Și cum lucrezi cu pacienții tăi? Care sunt metodele? Ce faci mai exact? Ce observi?
I: Cu pacienții nu se urmărește crearea de opere de artă, se urmărește acțiunea în sine…
A: De terapie…
I: De terapie. Acțiunea în sine este importantă. Și motivul pentru care art terapia este mai importantă decât… sau are un rol mai important decât alte terapii, este pentru că pacientul se proiectează în pictura sau în grafismul pe care îl face. Atunci vezi anumite lucruri. De exemplu, având un pacient de opt ani, eu îmi dau seama după cum lucrează dacă ceva s-a schimbat în el: nu mai are acea răbdare, descoperă anumite lucruri care il obsedeaza. Deci practic, lucrările lor pot fi considerate și un fel de act clinic, document clinic… pentru că ei se proiectează. Asta face diferența dintre un pacient și un artist, în sensul că artistul pictează asumat… adică noi facem școli, învățăm tehnici și exprimăm ceea ce vrem să exprimăm. Ei sunt mult mai instinctuali în ceea ce fac tocmai pentru că nu au aceeași pregătire tehnică. De aceea, de exemplu, testul arborelui în psihologie, dacă nu mă înșel, are o relevanță mai mică dacă i se aplică unui artist plastic. Pentru că, în acest caz, el poate desena orice copac vrea iar aplicabilitatea testului devine mai ambiguă. Pe când cei ce nu cunosc aceste tehnici, ei vor da din ei exact ceea ce sunt și asta e și chestia cu lucrările lor patoplastice… Ei oferă natural și firesc din ei. Artistul e un pic mai cameleonic, evident, pentru că exprimă ceea ce vrea să exprime, poate nu ceea ce simte întotdeauna, ci ceea ce vrea.
A: Și cu toate astea, ți s-a întâmplat vreodată să descoperi ceva ce nu știai sau nu te-ai așteptat niciodată să descoperi prin ceea ce pictezi?
I: Da, întotdeauna. În orice lucrare terminată, parcă regăsesc, sau descopăr, mai corect spus, o parte din mine de care nu știam. S-a întâmplat uneori să fiu uimit eu însumi de ce am făcut, să mă umplu cu o mândrie față de mine. Așa…de unul singur. Sau la fel când nu lucrez o perioadă mai lungă simt o oarecare inutilitate. Evident, consider că pictorii care deja și-au găsit un drum și merg tot pe ăla, merg spre moarte sigură. Artistul se redescoperă și relaționează cu lucrurile până la final.
A: Am înțeles. Dar spațiul în care lucrezi te influențează în vreun fel? De exemplu acum atelierul tău e la Moara Răsărit…
I: Da. E un spațiu liniștit, într-o zonă în afara tumultului urban și, uneori, în serile lungi de vară, aș putea spune foarte clar că aduce cu pictura lui Georgio de Chirico, o pictură metafizică, atemporală. Există o anumită atmosferă care, atunci când e liniște, îți produce impresia că ai ieșit din tot ce înseamnă viața urbană, ești într-un alt plan…pacificator si suprarealist in acelasi timp.
Fotograf: Ștefania Curila
A: Ieronim, am întâlnit în ultima vreme foarte mulți tineri care pictează, care-și doresc într-adevăr să facă artă. Ai vreo anumită relație cu cei care vor să se afirme în domeniul ăsta? Te-ai intersectat vreodată cu tineri pe care să încerci să îi inspiri?
I: Da, da. Mi s-a întâmplat. Întotdeauna ma bucur cand intru în contact cu un nou talent, mă bucur și îl încurajez. La fel se întâmplă și cu pacienții. Chiar dacă la spital nu urmăresc să scot capodopere din munca lor, când văd pe cineva talentat, sau care face un lucru frumos, bucuria este de partea mea.
A: Dacă ar fi să îți iei tu un interviu, care e prima întrebare pe care ți-ai pune-o? Una pe care să nu o cunoască doar nimeni, doar tu. Dar să-ți și răspunzi la ea, pentru tine.
I: Poți să scrii… „Nu-mi plac interviurile”, e și asta ceva. Nu, nu știu, chiar nu mă pricep.
A: Mulțumin, Ieronim. Mă bucur că ai fost de acord să ne împărtășești câteva fragmente din viața ta de artist!
I: Mulțumesc și eu Andreea, plăcerea a fost de partea mea. La anul ne vedem la o expoziție.
Interviu luat de Andreea Lupu
Vezi mai multe lucrări de-ale artistului Ieronim Moruț, apăsând AICI.
