Emanciparea femeilor din Oradea la începutul secolului XX.
Când a început emanciparea femeilor din Oradea, și sub egida căror organizații s-au pus bazele acesteia?
Mișcarea de emancipare a femeii în spațiul Transilvănean s-a manifestat vizibil începând din secolul al XIX-lea, când s-a conturat vizibil dreptul la asociere și ideea de solidaritate. Influența iluminismului a dat o orientare culturală feminismului românesc, mai ales în Transilvania unde s-a pus accentul pe aspectele filantropice și pe necesitatea ridicării culturale a femeii prin instrucție, educație, familie și societate.
Prima organizație feministă din Transilvania se înființează în 12/24 martie 1850 la Brașov sub numele Reuniunea Femeilor Române din Brașov. Acest eveniment a impulsionat mișcarea pentru creerea unor reuniuni similare în întreaga Transilvanie. Oradea nu a stat pe loc nici la acest capitol, astfel că în 8 iunie 1914 se constituie Reuniunea Femeilor Române din Oradea sub susținerea directa a lui Aurel Lazăr, Teodor Popa și Nicolae Zigre. Comitetul organizator al Reuniunii era format din: Aurelia Pop (aleasă președinte), Vioara Ciordaș și Elena Horvath (vicepreședinte), Nora Lemeny-Rozvan, Maria Cosma, Valeria Lazăr, Teodora Sălăgianu, Cornelia Kiss, Ecaterina Fâșie, Lucia Zigre, Irina Popescu, Gabriela Mangra, Maria Ovesa etc. La președinția asociației a urmat apoi Elena Horvath și Veturia Candrea, personalitate sub care a înflorit Reuniunea.
La fel ca în cazul altor asociații românești, autoritățile imperiale s-au opus statutului, astfel că până în 27 martie 1928, Reuniunea a activat fără un statut juridic, doar prin bunăvoința și eforturile membrilor și a susținătorilor.
Reuniunea avea ca scop sprijinirea școlilor de fete și a internatelor acestora, dezvoltarea industriei casnice, organizarea de cursuri practice (croitorie, menaj, industrie), de cursuri poporale (științifice și practice), susținerea acțiunilor filantropice, patronarea ligilor pentru ajutorarea copiilor. Implicarea în ridicarea gradului de cultură a femeii din mediul rural dădea o nouă dimesiune activităților mișcării feministe orădene. Din satul românesc interbelic lipsea educația în ceea ce privește activitatea menajeră, agricolă, de prevenire a bolilor contagioase sau de confecționare a portului popular.
Proiectele demarate de aceste femei erau susțiunte în mare parte prin donații și bani strânși cu ocazia seratelor, ceaiurilor dansante și a balurilor organizate de acestea. Balul din 1 februarie devenise deja un eveniment monden. Desfășurat în sala Halei Comerciale, la bal participa elita românească din oraș, iar doamnele și domnișoarele îmbrăcau porturile populare din diferite zone ale județului, preferând costumele populare în schimbul ținutelor rigide, înțepenite și luxoase ce reprezentau moda vremii. Alături de ceaiurile dansante, aceste evenimente au devenit prilejuri de petrecere a timpului liber, fiind însoțite de momente artistice precum: piese de teatru, expoziții de artă, recitaluri de poezie sau concerte.
Printre cele mai notabile succese ale Reuniunii Femeilor Române din Oradea se numără organizarea căminului-orfelinat „Principele Mihai”, cu 300 de locuri, un cămin pentru văduvele și femeile în vârstă în locul fostei fabrici de vată de pe strada Iuliu Maniu, unde puteau sta 30 de persoane, unitatea dispunând de 12 camere, baie, bucătărie, sală de mese și o grădină frumos amenajată. La acestea se adaugă sprijinul oferit orfelinatelor sau donațiile făcute pentru edificarea statuilor: lui Nicolae Bolcaș și Ioan Ciordaș (în Beiuș), Iosif Vulcan, Delavrancea, Mihai Eminescu etc.
Reuniunea Femeilor Române din Oradea a colaborat cu Gruparea Femeilor Române (filiala Oradea) pentru „pregătirea femeii pentru lupta socială, economică și politică”. Astfel de mișcări au dus în cele din urmă la acordul din 1929 prin care forțele politice ale vremii, după îndelungate discuții, au aprobat dreptul femeilor de a alege și de a fi alese în organismele de conducere locale, deschizând astfel perspectiva unei prezențe mai active a femeii în viața politico-socială și culturală a țării.
Un articol scris de drd. Sebastian Ciceu.
