Scriitorul Mircea Pricăjan a lansat și la Oradea romanul „Calitatea luminii”, publicat la editura Polirom.
Fotografie realizată de Ștefania Curila
– Mircea, ne aflăm la Salonul de carte R&R, locul unde acum o lună și ceva ai lansat romanul „Calitatea luminii”. Ce ai simțit cu această ocazie? S-a ridicat evenimentul la așteptările tale?
– Mai mult decât atât. Cunoscând apetența orădenilor pentru cultura scrisă, n-aveam foarte mari așteptări, aveam speranțe, bineînțeles. Mă așteptam să fim eu, cei trei vorbitori și încă patru cinci amici. N-a fost cazul, a venit mai multă lume și foarte mulți necunoscuți, oameni care nici nu-mi dau seama… au citit în presă, au văzut pe internet anunțul și, intrigați, s-au prezentat, au ascultat și foarte mulți au venit apoi la autograf.
– Deci ai avut de lucru.
– Am avut de lucru. Am avut de lucru și am avut bine de lucru. Aș repeta săptămânal experiența asta. Așa… mi-aș face aici un colț în Salonul de carte, un colț al meu unde să vin săptămână de săptămână și s-aștept, să văd cine vine, să mai scriu pe o carte ceva, ceva mai inspirat poate decât am scris atunci.
– La un moment dat, la lansare ai menționat faptul că tot ce are de spus un scriitor, spune în ceea ce creează. Totuși, ți s-a-ntâmplat vreodată să simți nevoia de oferi anumite explicații, dar să te oprești, dorind să lași libertatea de interpretare cititorului?
– Da, da, da, da, da. Asta-i, asta e lupta pe care, inevitabil, la începutul activității de scriitor, o pierzi și, pe măsură ce citești și înțelegi mai bine ce citești, încerci să-ți pui frână, să-ți dai seama cât trebuie spus și… și mai important, cât nu trebuie spus. Fiindcă, se știe, riscul începătorului este de a explica prea mult – și atunci piere farmecul. Cititorul are impresia că stă în fața unei picturi aidoma fotografiei. Nu mai are ce descoperi. Or, lucrurile în literatură… eu cred că lucrurile trebuie sugerate, e un joc între scriitor și cititor. Trebuie să schițezi anumite idei pentru ca atunci când cititorul vine la întâlnirea cu textul, să aibă și el o contribuție, să aibă și el plăcerea descoperirii. Și da, da, da, trebuie să lași lucruri nespuse. Încă ceva ce mi se pare fascinant la literatură este că îți permiți să lași nespuse cele mai profunde lucruri.
Fotografii realizate de Remus Toderici
– În ceea ce scrii?
– Da, când scrii. Cu niște detalii aparent banale poți să spui… poți să spui pe mutește lucruri foarte profunde.
– S-a întâmplat vreodată ca un cititor să îți ofere o interpretare a ceea ce ai scris care să fie total diferită de ideea pe care ai avut-o inițial?
– Da, da, doar lectura variază de la o persoană la alta. Fiecare om care se apropie de o carte vine în spate cu o mulțime de alte cărți citite, și cu așteptări, și cu experiențele lui de viață. Nu poți, ca autor, să ai pretenția că o carte scrisă de tine va fi receptată așa cum ai gândit-o tu. Și asta face parte din dansul despre care vorbeam înainte. Tu impui un ritm, dar dacă partenerul tău își dorește altceva, faci un pas în spate și îl lași să danseze singur, nicio problemă. Dar se întâmplă și varianta cealaltă, se întâmplă ca un cititor foarte perspicace să meargă pe firul lucrurilor spuse de tine, pe care nici tu nu ai putea să le descrii foarte bine. Tu ai simțit că ele sunt acolo, în spatele poveștii, și că dacă zugrăvești lucrurile într-un fel, dincolo de detaliile alea se poate vedea ceva și cititorul ăsta de care vorbesc… el să le vadă foarte bine și să le explice foarte bine. S-a întâmplat cu câteva cronici chiar la romanul despre care vorbim. S-a întâmplat să fie observate niște corespondențe care mie mi-au ieșit instinctual în text și niște paralele… fiindcă romanul e compus pe două-trei planuri temporale, și fizice, și… sunt lucruri care se potrivesc foarte bine, care comunică între planurile astea și eu nu pot să spun că pe toate le-am dorit acolo, dar s-au întâmplat să fie acolo. Am credința asta că există povești pe care, dacă tu le asculți, poți să le transcrii foarte bine. Și cred că în cazul de față am reușit să transpun foarte bine, să scriu o poveste care a fost dictată de nu știu de unde și a venit așa, cu corespondențele astea. Deci s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat ca unu, doi, chiar trei cititori abili să descopere în povestea asta lucruri care m-au mirat și pe mine. Ceea ce e bine.
– Pe parcursul scrierii romanului, ce rol a jucat acesta în viața ta? A fost ca un fel de obsesie sau l-ai abordat puțin detașat?
– Detașat. Nu cred că l-aș fi dus la bun sfârșit dacă îl transformam într-o obsesie. Povesteam într-un alt interviu că romanul acesta a pornit… Inițial avea un plan structurat foarte bine, aveam personajele cu toată biografia lor creionată perfect, știam pe capitole ce am de făcut și era o poveste… o repovestire a mitul meșterului Manole. Asta trebuia să rezulte. Dar după două-trei capitole scrise din cartea aia, mi-am dat seama că n-o să ajung nicăieri fiindcă făcusem o obsesie din subiectul respectiv. Mai am eu câteva obsesii pe care nu o să le duc la capăt. Și astea sunt lucrurile care mă bucură. Le duc cu mine așa ca pe niște poveri și le arunc din când în când, iar astfel mă simt liber. Și am renunțat. Am șters toate capitolele alea, am păstrat din primul capitol doar premisa cu… cu un cuplu care se duce la munte, împreună cu un copil, și am lăsat să meargă povestea fără niciun plan. S-a țesut singură așa, din amintiri de-ale mele, din povești auzite de la alții, din situații intuite sau situații posibile prin care aș fi putut să trec eu cu familia mea.
– Ți-a influențat cumva scrierea romanului viața de zi cu zi?
– Da, în cel mai real mod. M-a forțat să mă trezesc de dimineață. Fiindcă nu poți… În timpul zilei pur și simplu nu ai când să scrii. Am încercat o perioadă să scriu seara și îmi reușea așa, scriam pe telefon noaptea după ce toată lumea se culca și era liniște. Am scris povestiri, dar roman n-aș fi putut să scriu în modul ăsta. Așa că mi-am impus să mă trezesc dimineața la ora cinci jumate sau șase ca să am o oră până se trezeau cei din casă, începea vânzoleala și trebuia să ne ducem fiecare în treaba lui. Aveam ora aia a mea. Pregăteam de seara caietul pe masă, ceașca cu cafea, cafetiera pregătită numai pentru apăsarea unui buton și m-am ținut de chestia asta vreo câteva luni, vreo două-trei luni, zi de zi. Uneori scriam foarte puțin, nu reușeam într-o oră… Îmi lua mai mult să mă reconectez cu povestea de până atunci, să-mi dau seama ce am de scris mai departe. Ieșeau vreo două, trei fraze și cam atât. Alteori mai multe. Și a contat foarte mult c-a venit apoi vara când nu mai exista niciun program, nu mai aveam de dus pe nimeni la grădiniță la oră fixă și îmi permiteam și eu să mă trezesc mai târziu. Am pierdut legătura cu romanul o vreme, recunosc. Dar l-am reluat când a venit toamna, mi-am impus iar programul ăsta de care-ți povestesc și l-am dus la capăt. Mi-a influențat, deci, viața. A fost mai obositor.
– Cum ai reușit să ajungi la disciplina asta? Ce te-a determinat să continui atât de persistent?
– Am avut întotdeauna disciplină, dar îndreptată spre alte lucruri. Mai povesteam că multă vreme am abandonat literatura proprie în favoarea traducerilor și atunci, zi de zi, asta era… Aveam o normă de zece-cinșpe pagini de tradus și trebuia să le traduc. Uneori erau pagini mai dificile și trebuia să stau mai multă vreme ca să le termin, alteori mergea repede. Dar, oricum, era necesar să am un program ca la fabrică: de dimineața de la opt, cu o pauză de masă și apoi până seara pe la cinci. Când mi-am dat seama că a trecut prea multă vreme fără ca eu să scriu nimic valabil, în schimb s-au adunat foarte multe cărți traduse, am zis că trebuie să schimb foaia și am abandonat traducerile în favoarea literaturii, iar toată rigurozitatea asta pentru tradus am mutat-o către literatura mea.
– Și în perioada asta în care ai tradus atât de mult, te-ai gândit vreodată să renunți complet la a scrie literatură?
– Am renunțat.
– Mă refer… pentru totdeauna.
– Pentru totdeauna, nu, nu, în niciun caz. Așteptam, aveam tot timpul planuri de scris. În perioada de tradus cărți, am adunat foarte multe începuturi de povești, foarte multe idei de povești, unele dezvoltate destul de amplu, vreo două romane începute. Din unul am făcut chiar… am făcut chiar imprudența să public un capitol în speranța că mă va impulsiona și voi scrie romanul până la capăt, dar nu l-am scris. Am dat chiar un fragment amplu din el. Am anunțat: fragment de roman în lucru. În lucru e și-acuma după șase-șapte ani de la publicarea fragmentului. Deci nu, n-am abandonat niciodată. Eram așa, într-o stare de provizorat. Știam că, la un moment dat, n-o să mai iau la tradus atâtea cărți, cel mult două trei pe an și astfel o să-mi fac timp să le-mbin cumva. Și tradusul, și scrisul. N-am fost în stare niciodată fiindcă întotdeauna veneau prea multe oferte pentru tradus cărți și-mi era foarte greu să refuz, așa că am amânat.
– Care a fost momentul în care ai spus: „okay, acum renunț la traduceri, mă întorc la literatură”? Și ce-ai simțit atunci?
– Când mi-am făcut un bilanț la zece ani de când am început să traduc literatură. Mi-am făcut un bilanț, am văzut câte s-au adunat, erau vreo cincizeci și șase de cărți. Am numărat și câte pagini ca să mă-mpăunez așa… Și-apoi am făcut un bilanț al textelor scrise și publicate. În zece ani s-au adunat scrise vreo șase povestiri, două publicate. Și-alea la insistențele editorilor pentru că voiau neapărat să le introducă prin diverse antologii. Atunci mi-am spus că nu se poate așa ceva, eu nu asta am vrut să fiu. Eu voiam să fiu scriitor, am început ca scriitor. Toată lumea la asta se-aștepta din partea mea. În facultate toți mă știau că sunt scriitor, că am un roman, scriu la roman, a apărut romanul, i-am făcut lansarea. Ce s-a-ntâmplat cu mine? Întâmplarea face că momentul a coincis cu prăbușirea pieței editoriale din România. Nici editurile nu mai publicau atât de multe traduceri. Se simțea o întârziere foarte mare și la plata traducerilor respective. Se născuse și Mihai… Era o situație interesantă atunci. Lucram la o traducere, dar nu le-aveam plătite pe ultimele două sau trei din urmă care erau lucrate, deja predate, apărute… Și a trebuit să schimb cumva, trebuia să mă reprofilez. Și s-a nimerit ca reprofilarea asta să aducă inclusiv întoarcerea literaturii.
– Spuneai la un moment dat că în momentul în care te-ai reîntors, ai simțit cât de mult te-au influențat autorii pe care i-ai tradus. Care-a fost reacția ta în momentul respectiv?
– M-au influențat la nivel de construcție narativă, nu la nivel de… știu și eu, teme. Și mă influențează și-acuma fiindcă se spune pe bună dreptate că traducerea e cea mai bună școală literară. Cel mai bine înveți să scrii intrând în mintea și în ticurile altui scriitor, încercând să-l traduci, să-l aduci în limba ta. Și-așa este. Eu blamez acum și arunc anatema pe ăștia zece ani de traducere, că m-au ținut în loc de la scris, dar nu e chiar așa. Au fost zece ani necesari și zece ani foarte buni. Ce îmi imput eu acum e că după ce am hotărât să mă apuc din nou de scris serios, am insistat să reînnod firele abandonate înainte și am pierdut foarte multă vreme scriind textele începute și neterminate, scriindu-le până la capăt. Pur și simplu, asta a fost o vreme într-un fel pierdută, în alt fel necesară pentru că m-a ajutat să-mi dau seama că nu așa aș vrea eu să scriu. Nu-mi aduceau deloc satisfacție textele alea. Erau artificiale până și pentru mine.
– Ca să intrăm puțin în tema romanului… crezi că în societatea de azi există o tendință generală de a idealiza tot ce ne înconjoară, având în vedere faptul că prin ceea ce ai scris ne este oferită o viziune foarte autentică, foarte organică a vieții interioare, a vieții de cuplu și așa mai departe?
– Cred că lumea în care trăim e cu mult, mult, mult mai complexă decât lumea în care au trăit generațiile din urmă cu șaizeci-șaptezeci de ani. Experiențele prin care trecem sunt mult mai complexe, mult mai diverse. Și-atunci, fiindcă lucrurile astea ar putea să ne copleșească dacă nu le așezăm în categorii clare, suntem învățați pe diverse canale cum trebuie să reacționăm la diverși stimuli. Cum trebuie să fim fericiți, cum să ne comportăm dacă ne simțim triști, tot felul de lecții. Sunt lecții pe care le primim unele chiar cu titlul de lecții, altele așa, subliminal. Inclusiv în literatura pe care o citim, literatura de consum, vreau să spun… E un fel de literatură motivațională și aceea. Ce am încercat eu să spun în ideea asta în carte e că ar trebui să abandonăm până la urmă încercarea de a ne autodisciplina reacția în fața lumii. Fiecare dintre noi venim pe lume cu un set de reflexe de autoconservare, iar reflexele astea, dacă sunt lăsate în pace și nedresate, te ajută să supraviețuiești mult mai bine și te feresc de încorsetări, care nu pot să fie valabile decât pentru puțini. Ca orice generalizare, nu acoperă nevoile individuale. Și atunci cred că soluția ar fi asta, să… let it be.
– Care a fost primul tău contact cu literatura?
– Nu cred că îmi amintesc lucrul ăsta.
– Un lucru pe care ți-l aminteși, care te-a marcat…
– Am tot spus, am tot amintit de Misery a lui Stephen King, dar asta devine un loc comun chiar și pentru mine. Nu știu, am aceleași experiențe de lectură pe care le-a avut toată generația mea, cred. Cele mai plăcute erau lecturile de vacanță pe care le primeam la școală. Alea erau cărțile de aventură, Ultimul mohican, romanele lui Dumas, și cred că astea… astea au contribuit. Jules Verne… Țin minte și-acuma cum mergeam la biblioteca școlii, cred că prin clasa a cincea eram, și împrumutam o dată la două zile câte un volum din integrala Jules Verne. Pe unele le-am citit chiar de mai multe ori. Nu cred că se leagă o carte anume sau un moment anume de apropierea mea de literatura citită.
– Dar de scris?
– De scris, da. Este un moment clar. Ăsta chiar este un moment clar. Simțeam eu așa o nevoie să scriu, în sensul că naram în gând multe lucruri pe care le făceam. Ajunsesem la un moment dat ca orice mișcare de-a mea prin casă să se transforme în mintea mea în paragrafe de text. Și auzeam așa o voce care spune… „și-acum, simțind foamea în stomac, Mircea s-a dus în bucătărie, a deschis frigiderul și a încercat să-și dea seama cam ce i-ar putea umple această gaură uriașă…” Aveam narațiuni de-astea-n cap. Dar n-am simțit nevoia să le pun pe hârtie vreodată. Până când, nu mai știu de ce, taică-meu a adus în casă o mașină de scris. Avea el nevoie, nu știu pentru ce. Și când am văzut mașina aia de scris, am zis: „Vai, îmi place. Asta vreau. Asta la mine-n cameră o să vină.” Și am început să bat la întâmplare la început, dar n-avea niciun haz așa. După două trei cuvinte scrise, litere anapoda, am zis „bun, gata, și mai departe ce facem? Hai să scriem.” Și am început să scriu frazele alea pe care le-auzeam în capul meu. Doar că, fiind influențat de filmele de pe vremea aia, de cărțile de pe vremea aia, toate erau cu personaje englezești, am început să scriu povești cu Peter și cu John și cu chestii de genul ăsta și personaje gen Bruce Willis. Așa am început să scriu, scriam tot felul de tâmpenii care-mi treceau prin cap fiindcă aveam mașina de scris. N-aș fi scris, cred, dacă nu era mașina aia de scris – pe care încă o am acasă. N-aș fi scris probabil atât de repede. Poate ar fi fost mai bine, nu știu.
– Te-ai gândit ce ai fi făcut dacă nu te-ai fi apucat de scris?
– Hm… Ai mei voiau să mă facă matematician. Au încercat din greu și și-au dat seama că n-are niciun rost să mai insiste când am fost trimis la o olimpiadă de matematică și m-am întors cu un șase cu indulgență. Șase pe vremea aia era… pfoai de mine! Toată lumea lua zece, trebuia să ia zece pentru că profesorul nu trimitea pe oricine. Ei bine eu am fost acel oricine. Atunci și-au dat seama că nu are rost să meargă mai departe cu matematica și nu știu… cred că profesor voiau să scoată dup-aia din mine. Dar nici profesor… n-aș fi eu în stare. Aș fi putut să devin profesor, dar la facultatea de litere, când am avut cursul de practică pedagogică, acolo la liceul „Lucian Blaga”, țin minte și-acum, am ajuns în fața unei clase de elevi de-a-unșpea cred că erau. Foarte impertinenți așa, se uitau la mine, băieții mai ales, șmecheri: „Ha, p-ăsta-l rezolvăm noi”. Și m-am enervat, și-am urlat la ei, și-am strigat, și-am făcut în fel și chip, și mi-am dat seama că nuuu, eu dacă mai stau la catedra aia încă o săptămână sau două, o să mă dea afară din învățământ, că o să se lase cu o luptă corp la corp. N-am înclinații didactice, deci nici profesor n-ar fi reușit să scoată din mine. Habar n-am ce-aș fi devenit dacă nu era treaba asta cu literatura. Un boem fără cauză, cine știe?
– Noroc cu scrisul!
– Noroc, da, am fost salvat într-un fel de chestia asta. Da, uite, vezi? Asta-i o poveste de scris, ar trebui să mă pun să scriu cândva așa… ce s-ar fi ales de mine. Pe modelul lui Cărtărescu din Solenoid, ideea cu un parcurs paralel.
– La ce lucrezi acum? Ce proiect de viitor apropiat sau îndepărtat ai?
– Mi-am propus să nu-mi stabilesc ținte de-astea așa apropiate. Am o țintă pentru 2018, 2019, nu mai târziu de 2020 să zicem pentru un viitor volum. Ce va fi el… habar n-am. Proză scurtă ar fi, aș avea destulă pentru un volum, este deja un volum închegat de proză scurtă. Era vorba să-l scot înainte de acest roman, dar între timp am scris romanul și mi-a plăcut mai mult. Nu știu, nu știu, lucrez la un alt roman. Să vedem dacă până la urmă va avea și coadă. Cap are. Nu, nu-mi fac planuri. Las lucrurile să vină spre mine.
– Sunt unii oameni care spun că literatura bate viața. Ce crezi despre asta?
– Literatura e o cârjă care să ne ajute să trecem prin viață, nu cred că o bate. O bate eventual prin efectul imediat, adică o carte citită te ține o săptămână, două, pe când viața te ține… toată viața. Trebuie să… trebuie să o duci până la capăt. N-are cum s-o bată. Poate să o ia așa la palme uneori și să te ajute pe tine să o iei la palme ca să te duci pe o cale mai bună, dar, până la urmă, relația e de subordonare vieții. N-o bate.
– Mulțumesc frumos, Mircea. Ne vedem la următoarea lansare!
– Mulțumesc mult de tot.
Fotografie realizată de Ștefania Curila
Interviu luat de Andreea Maria Lupu
