„No, bine”, „no, cum ești?”, „no, fain!” și lista poate continua.
De cum pui piciorul în Ardeal, cuvântul „no” se aude din toate părțile, se regăsește în toate conversațiile, așa cum pălinca se află pe mesele festive ale ardelenilor. Bihorul nu face excepție de la regulă, iar dacă ești nou pe meleagurile noastre sau ești pur și simplu curios de unde își trage rădăcinile acest cuvânt atât de sonor în întregul Ardeal, te invit să parcurgi rândurile ce urmează.
În primul rând, trebuie să ne referim la pronunția cuvântului nostru și să tragem un semnal de alarmă, nu cumva să îl confundăm cu „verișorul” englezesc, negația „no”. Așadar, „no”-bihoreanul se roștește „noa”, iar dacă cel cu care vorbești e puțin plictisit, va suna mai molcom: „mnoa”.
În ceea ce privește originea și rolul acestui cuvânt, studiile de specialitate arată că interjecția „no” provine din limba maghiară, unde este folosit ca o pauză în vorbire, un răstimp care îi ajută pe vorbitori să își găsească sau să își organizeze următoarele cuvinte. Ca termen echivalent am avea interjecția „ia”. Astfel, dacă ar fi să ne legăm de stereotipiile conform cărora ardelenii sunt oameni molcomi, liniștiți, nu neapărat lenți, „no” își găsește pe deplin rostul în graiul nostru.
Nu de puține ori poți auzi această „incantație bihoreană” într-un alt context, ca semn de nemulțumire sau dezamăgire, iar atunci se prelungește vocala „o”: „nooo…” Ca să exemplificăm, imaginează-ți că bunul tău prieten te-a chemat la un pahar de pălin… vorbă!, dar te anunță în ultimul moment că trebuie să anulați întâlnirea, deoarece trebuie să ducă pisica la veterinar. Tu vei rosti dezamăgit: „noooo…”.
Diversitatea lingvistică pe care o întâlnim în toate regiunile țării face limba română atât de specială, ne amuzăm pe seama celor care nu ne cunosc regionalismele, nu ne sfiim să le etalăm atunci când vizităm un alt colț al țării și suntem dispuși să îi deprindem și pe ceilalți cu tainele graiului bihorean. Pălinca și clisa sunt din partea noastră!
