Cum m-am îndrăgostit în Oradea.
Era mai, și aerul de seară era încărcat de aroma teilor de pe strada pe care alesesem să ne plimbăm. Mi-a zâmbit timid și m-a întrebat cât de bine cunosc Oradea. „Nu prea bine, nu sunt de aici”, i-am răspuns. Ne aflam la a doua întâlnire, și aveam emoții amândoi. Știi sentimentul? Inima îți bate așa tare că de abia auzi cuvintele celuilalt. Și indiferent ce ați vorbi, ți-e teamă că vei spune o tâmpenie. Constant te gândești dacă arăți destul de bine.
„Știu eu un loc drăguț unde sigur nu ai fost”, mi-a spus. Trecuse de ora 22:00, și totul se petrecea cu încetinitorul. M-a luat de mână și am mers până în centrul Oradiei. „Oh, prin centrul orașului chiar nu am mai avut ocazia să trec”, i-am spus ușor ironic. „Ai răbdare”, a venit răspunsul. Ajunsesem lângă teatru, în lateral, lângă scările care păreau a fi o ieșire de urgență.
„Ai înnebunit? Nu putem urca pe teatru. Nu e permis!”
„Vrei să lași, o secundă, grijile la o parte? Promit că o să îți placă priveliștea.”
Am urcat. Nu știu care sentiment era mai puternic. Adrenalina de a face ceva interzis, fiorii primelor întâlniri, sau frumusețea orașului văzut de pe impresionanta clădire a Teatrului Regina Maria. Toate se amestecau amețitor de frumos în mintea mea, în superba seară de mai. „E frumos aici, dar asta e tot? Credeam că ne plimbăm, să îmi faci și mie cunoștință cu locuri mai puțin știute din Oradea”, i-am zis. „Asta vom face. Dar poți să îți iei adio de la somn în noaptea asta.”
Așa a și fost.
Am vizitat tot felul de străduțe, pe care se aflau și case nelocuite, vechi, cu o arhitectură impresionantă. Voiam să și intrăm într-una, dar lacătul de pe ușă și teama de a ajunge la secția de poliție ne-a oprit. Nu ne-a împiedicat însă să intrăm într-o clădire înaltă de bloc din centrul Oradiei (mai multe chiar nu vreau să dezvălui despre unde se află), despre care se spune că e bântuit.
Peste fantome nu am dat, e drept, dar cum blocul are o mare curte interioară și terasă la fiecare etaj, noi am urcat până la cel mai înalt nivel. Iar de acolo am văzut prin geamurile care nu aveau perdelele trase, și aveau încă lumina aprinsă la ora aceea târzie. Am văzut un pictor și cu al lui model, o femeie superbă. Am trecut pe lângă ușa unei femei care se presupune că are peste 100 de pisici. Și am furat un semn de ușă făcut de mână, de la ultima ușă înainte pod. Era atârnat în afara mânerului, din carton și pictat parcă de un copil. L-am păstrat drept suvenir. Nu e bine să furi, știm. Prima și ultima dată, am promis amândoi. Nu avea valoare materială, relaxează-te!
După, am urcat pe strada Piatra Craiului să admirăm luminile orașului scufundat în liniștea adâncă a nopții. Am încheiat noaptea admirând răsăritul, pe o stradă situată în cartierul deasupra Gării.
Nu mă întreba de nume de străzi, în rest, sau de repere. Nu le mai știu. Dar mi-au rămas impregnate în suflet, toate. A fost noaptea în care m-am îndrăgostit în Oradea. A fost noaptea în care m-am îndrăgostit de Oradea. Cât despre noi? Nu am rămas împreună. Fiecare avea drumul lui. Dar m-a învățat să iubesc Oradea, iar asta va fi mereu una din amintirile mele preferate.
Îți spun un mic secret: dacă vrei să impresionezi pe cineva anume, ia-l/ia-o la o plimbare seara prin oraș. Luminile orașului vor contribui la atmosfera romantică.
Foto: Claudiu Oros.
