„Actoria nu ți-o ia nimeni”, mărturisește Anda Tămășanu, cu care am avut ocazia să povestesc weekendul acesta la o cafea (în timp ce se grăbea să ajungă de la Studiourile BTI la repetiția generală pentru Scripcarul pe acoperiș) despre emoții, perfecționare, schimbare, începuturi, personaje care nu există, grabă, aplauze automate, preconcepții, așteptări, mentori și gânduri post-spectacol.
Absolventă a Facultății de Teatru, specializarea Artele spectacolului de Teatru – Actorie, din cadrul Universitații Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, Bucureşti, Anda Tămășanu este, în prezent, actriță la Teatrul Regina Maria Oradea, dar joacă și în cadrul trupei independente Experiment. Teatru. Clandestin.
Câteva dintre spectacolele în care o puteți urmări pe Anda sunt CĂSĂTORIA, de N.V. Gogol, regia artistică Alexandru Mâzgăreanu, SCRIPCARUL PE ACOPERIȘ, un musical de Joseph Stein după povestirile lui Shalom Alecheim, regia artistică: Korcsmaros Gyorgy, LIVADA DE VIȘINI, de A.P. Cehov, regia artistică Alexandru Dabija, AUDIȚIA, de Alexandr Galin, regia artistică Mircea Cornișteanu, ÎN INIMA NOPȚII – EPISODUL LEAR, un scenariu de Gavriil Pinte, cu inserții de George Banu și Monique Borie, regia artistică Gavriil Pinte, DOMNUL JURDAN, rescriere dramatică după comedia „Burghezul gentilom” de Jean Baptiste Poquelin Molière şi după „Jourdain cel scrântit” de Mihail Bulgakov, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, CABARETUL DADA, de Matei Vișniec, regia artistică Anca Bradu și MICUL PRINŢ, adaptare după Antoine de Saint-Exupéry, regia artistică Marius Costache.
- Anda, ce simți înainte să intri pe scenă?
Depinde de starea mea din ziua respectivă, dar, de obicei, am emoții. Dacă nu am emoții înainte de un spectacol, înseamnă că nu prea simt ceva vizavi de el. Dar atunci când simt că îmi place ceea ce fac, e un soi de melanj de emoții și concentrare.
- Și ce trebuie să aibă un spectacol ca să îți placă ceea ce faci?
Trebuie să aibă mai multe lucruri. În primul rând, lucrul cu echipa și cu regizorul trebuie să mă fi împlinit în acel moment. Trebuie să fie un spectacol care mă face să… să mai lucrez la el. Dacă, de exemplu, am senzația că am descoperit totul legat de rol sau de ceea ce trebuie să fac în spectacolul acela, atunci nu e bine, ceva nu e bine. Dacă nu mă face să vreau mai mult de la mine, ceva nu e bine.
- În general, când îți dai seama că nu mai ai ce să adaugi la un personaj? În momentul premierei? Sau pe parcursul repetițiilor?
În momentul premierei îmi dau seama.
- Care e cea mai dificilă parte din procesul de creație al unui spectacol?
Cea mai dificilă parte e atunci când te desparți de un spectacol care ți-e drag. Adică ultimul spectacol. Aia este cea mai dificilă parte. De fapt, un spectacol asta înseamnă: antrenamentul și probele pe care le faci pentru acel rol, urmează spectacolele în care încontinuu ar trebui să crezi și ultimul spectacol… iar atunci când un spectacol îți este drag, este absolut dureros. Asta e cea mai dificilă parte. Pentru mine, cel puțin. În rest toate îmi plac, adică mi se par ușoare.
- Având în vedere că teatrul este o muncă de echipă, există anumite impedimente sau dificultăți care apar pe parcursul repetițiilor?
Asta este fain în teatru, tocmai asta e… Teatrul nu se poate face de unul singur și toate echipele sunt diferite. Ai alți oameni, alte combinații de oameni care intră în acel spectacol. De fiecare dată, tu trebuie să te adaptezi la acea situație, la acea echipă. Acest proces în care ți se tot schimbă cadrul și situația te pune cumva într-o stare de alertă pe tine ca om, de aceea nu suntem niciodată rutinați. Tot timpul ceva se schimbă la noi. Nu vom ajunge vreodată să mergem la serviciu și să spunem: „Aaaa, tre’ să stau acolo la birou până la ora cutare…” Tocmai pentru că există schimbările astea care sunt foarte dese și foarte multe. Iar impedimentul tot ăsta ar fi… Oamenii care nu sunt foarte flexibili la schimbare sunt cei care văd meseria asta ca fiind grea.
- Vorbeai despre flexibilitate… În legătură cu munca unui actor, cât de importantă este diversitatea rolurilor? Sa schimbi mereu căte ceva ca să te dezvolți…
Foarte importantă. Eu încerc de fiecare dată, chiar dacă seamnă rolurile, să aduc ceva, să nu-l fac ca rolul pe care l-am făcut înainte. Nu prea mi s-a-ntâmplat să joc același lucru că totuși am 30 de ani și n-am trecut prin atât de multe roluri încât să zic că le scot din sertare, știi? E o vorbă: personajele nu există. E ceva scris pe-o hârtie. În momentul în care începi să-l creezi, acest personaj poate apărea la un moment dat sau nu. Deci tu poți să faci ce vrei cu el. Chiar dacă datele personajelor seamănă, trebuie totuși să aduci ceva diferit.
- Și ce se-ntâmplă dacă nu aduci? Care e riscul?
Înseamnă că, după părerea mea, n-ai lucrat suficient. Și asta-i cea mai frumoasă parte a meseriei: să descoperi lucruri noi, că de fapt, tot tu ești personajul respectiv. De-aia chestia asta cu „personajul nu există” e foarte, foarte adevărată, și foarte interesantă, și foarte profundă. Tu faci ce vrei cu personajul ăla. Există prin tine, și-atunci când lucrezi la un personaj și descoperi anumite nuanțe de-ale sufletului unui om pe care tu trebuie să-l interpretezi, de fapt descoperi anumite nuanțe de-ale tale.
- Deci e ca și cum ai intra în tine și ai scoate de-acolo personajul respectiv…
Exact. Și dacă nu o faci, de ce mai practici meseria asta? Asta-i cea mai frumoasă chestie. E cel mai minunat lucru la un actor.
- Care e rolul regizorului în tot acest proces? Ce abilități trebuie să aibă ca să poată comunica cu actorul în așa fel încât acest personaj să iasă la iveală în cea mai bună variantă?
În primul rând, el trebuie să știe foarte bine ce vrea să facă, dar cu toate astea, să știe să te conducă înspre acel lucru fără să fie prea intransigent vizavi de propriile lui gânduri. Să știe să schimbe și să aibă puterea să schimbe atunci când își dă seama că greșește. Foarte important. Sunt foarte mulți oameni care spun „nu, așa trebuie!”. Nu, arta este un proces. Arta trebuie să fie un proces și un experiment cu tine și cu ceilalți. Și regizorul asta trebuie să facă în primul și în primul rănd. Și da, trebuie să aibă o vedere de ansamblu destul de bună, mai ales pentru că el ar trebui să fie coordonatorul unei echipe. E ca un șef de șantier. Trebuie să le vadă pe toate.
- Cum îți dai seama dacă publicului i-a plăcut un spectacol?
Asta este o întrebare foarte interesantă. Există săli diferite, oamenii reacționează foarte diferit. Am ajuns să cred că spectacolele în care publicul are… adică majoritatea oamenilor din sală au o față mirată, sunt spectacole care pun întrebări. Aplauzele nu sunt neapărat un barometru din puctul meu de vedere. Singurul spectacol în care-am jucat și în care aplauzele au fost evidente și de admirație este „Scripcarul pe acoperiș”. În rest, am observat că aplauzele sunt mai mult un dat pe care oamenii consideră că trebuie să-l facă la finalul unui spectacol. Acum… a plăcea un spectacol depinde și de om, depinde de ce vrea de la spectacol, dacă a vrut să vină să se amuze, ăsta e un target destul de ușor de atins. Dacă vine la teatru să afle ceva nou, e mai greu. Adică trebuie să fie un spectacol foarte bun, care să aibă o rețetă perfectă. Nu prea știu să-mi dau seama dacă publicului i-a plăcut sau nu după aplauze. În schimb, îmi dau seama uneori, în anumite momente din spectacole, că sala este cu mine. E ceva foarte frumos și foarte interesant când știi că ai făcut finalul unei scene sau că vrei să duci cumva sala într-o anumită stare și acest lucru chiar se întâmplă. Când se întâmplă, îi simți. E un flux pe energie care vine spre tine.
- La un moment dat, vorbind despre treaba asta cu aplauzele, am reținut o sintagmă „veniți la teatru, dar nu aplaudați” – în sensul că oamenii au început să aplaude ca un fel de obligație și nu mai e barometru după care să-ți dai seama dacă ai făcut o treabă bună sau nu…
Da, da, și din păcate aplauzele astea, mai ales în orașul nostru, sunt un pic automatizate deja. Și-atunci, de-aia nu prea-mi dau seama dacă publicului i-a plăcut sau nu. Cel mai ușor este să întrebi oamenii „ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut?”. Am început să-mi dau seama că sunt unii oameni care încep să aplaude și să se ridice-n picioare ca să iasă mai repede pe ușă… Serios. Mai bine te ridici în picioare, mai ai câțiva pași de făcut și-ai ieșit.
- Legat de interacțiunea cu publicul sau cu oamenii care nu sunt din domeniul tău de activitate, ai întâlnit de-a lungul carierei anumite preconcepții legate de meseria de actor?
Da, multe…
- Cum ar fi?
„Ce fain este să fii actor, ce ușor, toată ziua vă jucați și vă distrați și mergeți în turnee multe și călătoriți mult”. Când, de fapt, în spatele meseriei este foarte multă muncă. Distratul… mnah, fiecare om își face meseria cum vrea el. Unii se distrează, alții sunt sunt foarte serioși, își iau job-ul foarte în serios.
Alte preconcepții… Nu știu, nu e neapărat o preconcepție, dar foarte mulți oameni consideră că există actori de dramă și actori de comedie. Nu există așa ceva. Un actor, dacă este complet, le face pe-amândouă. Întrebarea asta „ce-ți place mai mult, comedia sau drama?” este… înfiorătoare.
Există oameni care te-ntreabă … „Cu ce te-ocupi?” „Sunt actriță.” „Aaa păi nu te-am văzut la televizor.”
Mda, cam aste-mi vin în minte acum…
- Unde a început pasiunea pentru teatru?
La teatru am mers din adolescență, dar în Timișoara am făcut parte dintr-un teatru de amatori. Eram la o facultate care știam că nu prezintă menirea mea și nu mă vedeam făcând atunci asta (Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor Timișoara, specializarea Marketing). Am ajuns într-un teatru de amatori, am început niște improvizații. Nu m-am gândit o secundă că am să ajung să mi-o aleg ca și profesie atunci. Aveam 19 ani. Deci nu sunt fetița aceea care a vrut să fie actriță dintotdeauna, nu. Ieșeam din adolescență, aveam eu o zonă, probabil o s-o experimentezi și tu, în care începi să te întrebi anumite lucruri foarte serioase vizavi de viață. Eu prin teatru, de fapt, am găsit o modalitate de a mă exprima, pentru că asta și căutam atunci. Și așa s-a transformat într-o pasiune.
- Și decizia de a transforma pasiunea în carieră?
După ce am început să joc, mi-am dat seama că-mi place, că mă văd făcând asta și că ar fi un lucru pe care îmi va fi ușor să-l fac tot timpul și chiar simt, simt în continuare că asta este menirea mea.
- Ai avut vreodată impulsul de a renunța?
Nu, nu, în schimb, recent, am avut perioade în care nu mi-aș fi dorit să intru în anumite proiecte. Dar să renunț la actorie, niciodată. N-am avut impulsul ăsta niciodată. Știam că o să fac teatru oricum. Că e la nivel profesionist, că iau bani sau nu iau bani pe el, oricum poți să-l faci. Actoria nu ți-o ia nimeni. Niciodată. Și nu cred că pot să spui „mă las de actorie”. Ce-nseamnă asta? Nu mai joci, nu mai intri în scenă? Odată ce-a intrat virusu-n tine…
- Nu-l mai scoți.
Nu. Și cum? Te-ai gândit vreodată să te oprești din scris? Cum să te oprești din scris? Vreodată… Adică nu cred că poți. Știi ce spun… E același lucru.
- Ce experiențe ai avut cu scena independentă?
Primul teatru de amatori din care am făcut parte, Teatrul Studențesc Thespis de la Timișoara, era tot din zona independentă. Am putea să îl introducem… Practic eu am descoperit teatrul din zona independentă. Iar mai nou fac parte din asociația Experiment. Teatru. Clandestin. care nu se ocupă doar de teatru. Vrem să facem mai multe lucruri pentru că suntem oameni care avem și profesii diferite, și competențe diferite. De exemplu, unul dintre colegii mei a terminat regia de film la București. El își dorește să facă și benzi desenate. Avem și seri de film datorită lui. Există oameni care vin și creează muzică în subsol, deci este o asociație cultural-artistică, nu neapărat de teatru. Dar cum Sebastian Bărbălan, cel care a înființat asociația este, în primul rând, artist de teatru, cam de-asta ne ocupăm ca activitate principală. Ăsta este primul lucrul pe care l-am făcut în independent de când m-am întors în Oradea, de cinci ani de zile.
Care sunt avantajele pe care le ai în zona independentă față de teatrul stat?
Tocmai această zonă a cercetării și experimentării, a faptului că nu avem un dead-line până la care să scoatem o piesă, nu avem această presiune. Libertatea…
Și atunci… dezavantajele pe care le ai într-un teatru subvenționat ar fi…
Ar fi faptul că uneori, uneori lucrurile se fac în prea mare grabă, ăsta este practic singurul. Și probabil că vin alte dezavantaje din această cauză.
Atunci când ești spectator, ce aștepți să vezi pe scenă?
Foarte interesantă întrebarea… Demult nu mă mai aștept să văd ceva pentru că am avut o perioadă, mai ales când mă formam ca actor profesionist, în care eram foarte critică vizavi de joc, vizavi de regie. Mie îmi place ca atunci când merg la teatru să fiu un spectator cât se poate de deschis și de relaxat. Și-atunci cred că mi-am creat un automatism să nu mă aștept la nimic. Așa nu sunt nici dezamăgită când nu-mi place ce văd pe scenă, și sunt încântată atunci când văd ceva wow.
Cum te ajută experiența de spectator în ceea ce faci ca actor?
Păi toate meseriile se fură. Asta e clar. Deci când vezi alți artiști de la care poți să furi gesturi, modalități de a vorbi, modalități de a te mișca, când îi auzi cum spun anumite nuanțe… astea-s lucruri care se și fură, pur și simplu. Te întrebi oare cum a făcut și începi și tu să lucrezi în zona respectivă.
Ce oameni te-au marcat de-a lungul carierei ca mentori? Sau nu neapărat mentori din punct de vedere formal, dar de la care ai învățat ceva foarte important pentru…
Mhm. Am avut… Cei doi profesori ai mei din București: doamna Olga Delia Mateescu și domnul Paul Chiribuță.
Care-i diferența dintre modul în care vedeai teatrul în perioada facultății și modul în care-l vezi acum? Aveai atunci niște visuri, niște idealuri care au fost sau nu atinse?
Credeam că este mai ușor decât este. Și cam asta ar fi marea diferență pentru că, din fericire, am avut niște profesori care ne-au pregătit destul de bine în ceea ce înseamnă teatrul și ne-au zis că lucrurile nu sunt atât de ușoare cum credem, că este o meserie în care trebuie încontinuu să te perfecționezi, că ultimul lucru pe care ar trebui să-l faci ca actor ar fi să ajungi la un nivel de autosuficiență. Așa că eu am cam știut de la început că urmează o viață de muncă.
Ce simți atunci când ajungi acasă după un spectacol?
Că vreau să dorm… De obicei sunt obosită. De multe ori stau să văd ce-am făcut în seara respectivă și cum m-a modificat experiența din acea seară. Sunt spectacole după care nu mă gândesc neapărat la ceva… Depinde de spectacol. Sunt unele spectacole care rămân cu mine până a doua zi, sunt spectacole pe care le uit imediat ce ies de pe scândură. Deci depinde…
