Pârâul Peța străbate Oradea de la est la vest și se varsă în râul Crișul Repede în apropierea graniței cu Ungaria. În drumul său, pârâul asigură un habitat prielnic multor specii de pești, păsări și plante, iar de-a lungul timpului, apele sale au apărat o cetate, au pus în funcțiune mori și au ajutat la dezvoltarea unui oraș. Să descoperim împreună opt curiozități despre cel mai important pârâu al Oradiei!
- Pârâul Peța este unicul pârâu termal din România și printre puținele de acest gen din Europa.
- Nufărul termal (Nymphaea lotus var. Thermalis) este considerat un monument al naturii, deoarece este o specie care a supraviețuit ultimelor ere glaciare. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită apelor calde ale pârâului, care nu îngheață nici în cele mai aprige ierni.
- Pârâul are o lungime de aproximativ 20 km și izvorăște din localitatea Băile 1 Mai din comuna Sânmartin, unde temperatura apei poate atinge 30 de grade Celsius chiar și în timpul iernilor deosebit de geroase.
- Izvorul pârâului formează un lac declarat rezervație naturală, fapt datorat existenței a trei specii endemice: Roşioara lui Racoviţă, Melcul Melanopsis și nufărul termal. Din păcate, ritmul galopant în care lacul a secat în decursul ultimilor ani a dus la dispariția primelor două specii.
- Dacă te-ai întrebat vreodată ce prind pescarii care își întind undițele în apele Peței, află că există două specii protejate, boarţa şi zvârluga, care coexistă cu speciile comune: cleanul, bibanul, carasul.
- Apele calde ale pârâului au fost folosite cu succes și în scop defensiv, jucând un rol important în salvarea Cetății de asediile turcești din 1598 și 1658, când șanțurile fortăreței Orădene, adânci de 4 m și late de peste 50 m, au fost umplute cu apa termală a Peței.
- Se presupune că au existat 7-9 mori care foloseau apa pârâului pentru a măcina cerealele. Acestea se aflau în zona Velența și în proximitatea Cetății, amplasarea lor fiind astăzi un bun indicativ pentru a contura cursul de odinioară al Peței.
- Cursul pârâului nu a fost cel pe care îl cunoaștem astăzi, forma actuală fiind rezultatul unui lung șir de regularizări necesare din pricina indundațiilor frecvente pe cursul său, digurile de pământ care i-au definitivat forma fiind ridicate în anii 1950.
