Evoluția orașului Oradea.
Atunci când ne gândim la Oradea ne vine în minte harta de acum, cartierele și imaginea recentă a orașului, motiv pentru care ne-am gândit să săpăm puțin a vă prezenta evoluția orașului spre Oradea-Mare.
Oradea nu s-a născut sub forma orașelor clasice din Ardeal cum ar fi Brașovul, Sibiul, Sighișoara sau Bistrița. Urbea de pe Crișul Repede a căpătat forma unui oraș de-a lungul secolelor, transformându-se dintr-un anumit număr de așezări mici grupate în jurul cetății, într-o aglomerare urbană abia după 1860. Prima atestare o avem la 1113 când apare menționat episcopul Sixtus Varadiensis, cu sediul aici. Tradiția îi oferă rolul de întemeietor regelui ungari Ladislau I (1077-1095), care a întemeiat o mănăstire ce treptat s-a fortificat. Dorința regelui a fost aceea de a fi înmormântat în această mănăstire, iar odată santificat, aceasta a devenit loc de pelerinaj pentru lumea catolică.
Din secolul al XIII-lea încep să vină coloniști italieni în zonă, stabilindu-se aici și pornind rute de comerț din oraș. Mărturie ne stau cartierele de azi: Velența (denumită Veneția de valonii și italienii care s-au așezat aici) și Olosig (olasz înseamnă italian în limba maghiară). Odată cu acești stranieri a venit și cultura occidentului, orașul cunoscând o înflorire, aducând cetatea la forma ei actuală.
Cucerirea cetății de către otomani în 1660, după un asediu de 45 de zile, a marcat începutul perioadei numite „oraș deschis” moment în care au primit și românii drept de a se așeza în oraș. Pe lângă aspectele culturale aduse de otomani, comercianții din Orientul Mijlociu veneau la târgul din Oradea. „Reconquista” habsburgică (1692) a cuprins și Oradea, iar odată instalați aici, austriecii au început reconstrucția orașului, moment în care centrul orașului incluzând Piața Mare (azi Parcul 1 Decembrie) și până la pârâul Peța primește denumirea de Orașul nou.
Printre măsurile adoptate de Curtea de la Viena se numără și dreptul acordat evreilor de a se așeza în cartierul Subcetate în 1784, măsură ce avea să învioreze comerțul și industria nu doar în oraș ci și în zonă.
Unirea propriu-zisă a acestor orășele care azi le vedem cartiere a început în 1849, când după înăbușirea Revoluției maghiare, împăratul Franz Joseph a numit un singur primar peste toate orașele, în persoana lui Bőlőnyi Menyhért: „Unificarea oraşului ne arată bunăvoinţa Suveranului nostru. Graţie lui a devenit acest oraş mare, ca pe vremuri. Unificarea dorită de secole de cetăţeni, el a consfinţit-o”; spunea acesta în discursul său. Unirea toală nu se putea realiza peste noapte, astfel că administrativ orașul a avut nevoie de 11 ani, ca la 1860 să se poată consolida ca un singur oraș.
Puterea economică a orașului se vede prin proiectele de construcție ce au loc în perioada următoare: între 1899 și 1900 se ridică Teatrul, apoi Primăria (1895-1902), Palatul Vulturul Negru (1908), Palatele Apollo, Ullmann și Episcopia greco-catolică în 1906. În 1870 s-a introdus iluminatul stradal cu gaz, iar din 1903 cel electric.
În 1906 se introduc și primele linii de tramvai în oraș, astfel că între 1895 și 1915 Oradea capătă un aspect de oraș occidental.
Expansiunea Oradiei nu se oprește aici, fiindcă în 1921 colonia Ioșia este anexată orașului, în defavoarea comunei Sântandrei. Localnicii au primit bucuroși această unire, fiind dornici să beneficieze de serviciile unei așezări urbane. Nu același lucru se poate spune și despre Episcopia, localitate căreia i-a fost impusă unirea cu orașul, locuitorii acestui sat erau agricultori și nu doreau neapărat să se unifice în 1956. Între aceste două alipiri, Oradea mai adaugă în proprietate și actualul cartier Nufărul în 1950, cunoscut anterior ca o așezare sub denumirea de Seleuș.
Povestea Oradiei este una interesantă și ne arată cum prin efort continuu și voință, se poate ajunge de la un oraș mic la un adevărat centru urban aflat pe picior de egalitate cu multe orașe occidentale.
Un articol scris de Sebastian Ciceu.
Foto sus: Claudiu Oros.
