„Sărumâna, decât mă plimbam!” – astfel debutează povestea de amor care prinde contur pe centura Bucureștiului, lângă borna kilometrică însemnată cu numărul 13. Ea este Margota, o femeie trecută de patruzeci de ani care s-a hotărât spontan să își caute leacul singurătății la șosea. El este Toni, un organ în exercițiul funcțiunii înspăimântat de femei și om bun. Ambii sinceri, simpli, „culți în cap” și în căutarea iubirii se întâlnesc pe nepusă masă în interpretarea actorilor Mirela Niță-Lupu și Sebastian Lupu.
Spectacolul „Sărumânadecâtmăplimbam” al Teatrului ArtEmotion, face parte din programul Festivalului Internațional de Teatru Oradea și a fost jucat în data de 26 Septembrie, prima zi a festivalului, o răcoroasă seară de luni. Deși reprezentația a avut loc pe terasa localului Urban Place, publicul a fost încălzit de umorul candid și jocul savuros al actorilor. Piesa de teatru scrisă de Mihaela Mihai a prins viață, invitând astfel spectatorii într-o călătorie antrenantă printre gândurile și emoțiile oamenilor imperfecți, naivi, care încearcă să înțeleagă și care tânjesc să găsească acea piesă lipsă din puzzle-ul existenței lor. Cunoaștem așadar încă doi oameni pe lângă care am trecut de nenumărate ori fără să le cunoaștem povestea. În definitiv, una dintre funcțiile teatrului și a artei în general este să ne aducă mai aproape de noi înșine și de sufletele celor din jur, iar pe Toni și pe Margota îi simțim în culisele intime ale minții noastre și în spatele privirilor ambigue ale vecinilor de la parter.
La kilometrul 13, răsare o insulă pe care personajele o colonizează cu propriile experiențe de viață, încercând să își împartă cumva teritoriile cucerite. În ciuda expresiilor savante împiedicate și momentelor de „nebunie extremă”, cei doi reușesc să comunice și să se completeze, concluzionând că… „trenurile noastre ar trebui să treacă la același peron că prea sunt vopsite în aceleași culori”. Comicul de limbaj este așadar unul dintre ingredientele esențiale care contribuie la crearea umorului autentic și suculent. Registrul colocvial și lipsa de cultură se izbesc de numeroșii termeni de specialitate auziți pe la cine știe ce colț de stradă, dând naștere unor alăturări originale și pline de haz.
În plan concret, „insula” este o piatră de bornă kilometrică exploatată la maxim, reprezentând întregul decor prezent pe scenă. Spectacolul debutează cu o ea îmbrăcată pretențios așezată în partea din față a bornei și cu un el în uniformă de polițist, dincolo de bornă, spate în spate cu ea. Margota, așteptând un nene, se ridică pentru a-și spune oful. În momentul în care monologul acesteia se încheie, se așează pe piatra de bornă, luminile se sting, zgomotul traficului se instalează și suportul de sticlă se rotește pentru a-l aduce pe Toni în lumina reflectoarelor: este rândul lui să își descarce inima. Poziția însă este păstrată. Cei doi rămân spate în spate. Acest simplu element al decorului creează un simbol deosebit: el și ea sunt cele două fețe ale aceleiași monede încă dinainte ca viețile lor să se intersecteze. Destinul?
Articol scris de Andreea Lupu
