Curentul dadaist a luat fiinţă la Zürich, însă nu a rămas o mişcare izolată. După terminarea războiului, grupul dadaist de la Zürich se va dispersa, iar reprezentanţii lui vor crea noi centre culturale Dada în diferite oraşe europene, precum Paris – Tristan Tzara, Berlin – Richard Huelsenbeck şi Cologne – Jean/Hans Arp.
În România, dadaismul a fost vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau din domeniul artelor plastice. Revistele de avangarda care au publicat lucrări dada sunt: unu, Contimporanul, Integral şi Punct. Principalul promotor al dadaismului românesc a fost Marcel Iancu, care în 1922, a revenit în România cu experiența artistică dobândită în cadrul Cabaretului şi a mişcării Dada.
Însă, curentul Dada s-a autodesfiinţat când a fost pe cale să devină „acceptabil”. Unii dintre fondatorii săi au luat chiar o atitudine potrivnică faţă de curent (Hugo Ball şi Emmy Hannings), iar alţii s-au distanţat pur şi simplu, rezonând conceptual cu mişcările artistice care au început să se impună în epocă, precum constructivismul sau suprarealismul. Cert este că Dada, dincolo de nihilismul şi de enormităţiile sale – care au anulat, uneori, arta – a fost un protest, un elan spre absurd, pledând pentru o libertate absolută, promovând invenţii plastice şi verbale adesea seducătoare, care au lărgit investigaţia artistică şi au creat o atmosferă propice pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare.
Stop! Dada revine cu informaţii despre dadaişti!
